Daniel Keyes a p
ublicat „Flori pentru Algernon” în 1966, cartea primind în același an premiul Nebula Award. Tema cărții l-a obsedat pe autor ani în șir: ce s-ar întâmpla dacă am fi capabili să sporim în mod artificial inteligența umană? Interesat de tehnicile care ar permite întârziaților mintal accesul la cunoaștere și comunicare – în fond, la normalitate, dacă nu chiar la genialitate – Keyes imaginează un personaj care inspiră tandrețe și în care nu ascunde că a pus câte ceva din multe persoane întâlnite de-a lungul timpului, inclusiv din el însuși.
Ceea ce îl atrage pe cititor este povestea neobișnuită dintre Charlie Gordon și Algernon, șoarecele alb. Cei doi trec prin aceleași etape ale vieții, singura diferență fiind faptul că unul dintre ei este om, iar celălalt este animal. Charlie este unul dintre personajele care ne fac să vedem lumea altfel, să înțelegem mai mult din ea.
Există un Charlie prost și un Charlie genial, căci fiecare dintre noi este locuit, probabil, de un prost și de un geniu. De aceea, efectul „Gordon-Algernon” despre care scrie inteligentul Charlie ne privește, într-un fel, pe toți. Ciudat este însă că marile adevăruri ale cărții le spune, în felul lui, Charlie cel prost. De pildă, el ne dezvăluie că e bine să ai prieteni și că e ușor să ai prieteni dacă lași lumea să râdă de tine.
Cititorul este invitat să descopere singur povestea neobișnuită a lui Charlie Gordon și a șoarecelui alb Algernon și, mai ales, imensa bucurie a acestei lecturi.
Recenzie semnată de Georgiana Grigore.
