Numărându-se printre cele mai faimoase romane ale secolului XX, „Luni de fiere” tratează criza cuplului modern, sătul de monogamie. Oare este bine să trăim în convenția de a fi împreună cu jumătatea noastră până la capătul vieții, cu riscul de a ne distruge reciproc?
„Eternitatea, domnule, începu pentru mine într-o seară de iulie, în autobuzul 96, care face naveta între Montparnasse și Porte del Lilas.”
El o observă pe ea într-un autobuz, se reîntâlnesc după o perioadă, între ei începe o poveste de iubire care se concretizează printr-o relație. Pare un subiect banal până și pentru cel mai incurabil romantic pasionat de povești de dragoste, însă nu-i deloc așa. Relația celor doi îndrăgostiți se transformă treptat într-o închisoare unde plictiseala le acaparează mintea și sufletul, iar singurele lor variante sunt să plece sau să rămână și să încerce să schimbe ceva. Iar cum mereu e loc de mai bine sau, în cazul lor, de mai rău, mai există o a treia variantă: să nu vrea să plece și să transforme viața celuilalt într-un calvar.
Didier și prietena lui Beatrice pleacă într-o călătorie cu pachebotul în India. Pe vas, cei doi fac cunoștință cu Franz și Rebecca, un cuplu neobișnuit, care le va schimba total viața. Povestea se construiește între trecut și prezent, între amintirile lui Franz și „timpul trăirii” din perspectiva lui Didier. Acesta din urmă devine confidentul pe care Franz l-a așteptat ani de zile și căruia îi povestește cum a întâlnit-o pe Rebecca, cum treptat s-a îndrăgostit de ea. Însă, pentru protagoniști, această simplă stare de „îndrăgosteală” pare searbădă, așa că încep o noua etapă a relației lor, una care implică perversiuni: „Perversiunea nu este forma bestială a erotismului, ci partea sa civilizată: copulația este demnă de animal, numai devianța este umană, impunând o măsură barbariei organelor, și construiește o artă complexă altoită pe o natură simplistă. În perverși există un artist, un artist care-și împarte domeniul cu un preot într-o aceeași fervoare pentru artificiu.”
Chiar și așa, monotonia tot își face apariția. Dacă inițial Franz crede că în trupul Rebeccăi se amestecă două vârste, mamă și fiică, apoi lolita, muză și cocotă, mai târziu el începe să-i vadă limitările (educație, clasă socială) și profită de complexele ei de inferioritate pentru a o face să sufere: „Ce slută ești, cum de-am putut să-mi întorc privirile spre tine, mi-e rușine să fim văzuți împreună, ești urâtă și plină de coșuri pentru că ești proastă în interiorul tău”; „Fiecare pată de pe fața mea este una din răutățile tale. Dacă vrei să devin iar frumoasă ca înainte, încetează cu perfidiile.”
Roata se întoarce însă și, după ce suferă un accident 
care-l lasă paralizat, Rebecca se răzbună la rândul ei, bătându-și joc de infirmitatea lui. Astfel că sentimentele reciproce de iubire se metamorfozează treptat în altele mai intense, bazate pe ură, pe dependență și pe imposibilitatea de a renunța la o relație care nu face bine nimănui. Didier însă nu-și dă seama că mărturisirea lui Franz ascunde și altceva. El devine un simplu pion al eternelor jocuri ale „războiului” dintre Franz și Rebecca. În plus, Beatrice pare a fi victimă sigură, numai că ea reușește să scape, arătând o putere interioară nebănuită. Singurul care iese în pierdere este Didier.
Dacă, la început, cuplul Didier-Beatrice pare a fi unul solid, pe parcurs, Didier își dă seama că vrea ceva mai mult decât plictisitoarea dragoste și își dorește o aventură cu mult mai interesanta Rebecca. Și, dacă la un moment dat, situația lor începe să semene cu cea a cuplului Franz-Rebecca, singura diferență fiind lipsa jocurilor ce presupun a domina și a te lăsa dominat, Beatrice găsește o soluție neașteptată și iese cu fruntea sus de pe urma tentativei de adulter a soțului ei.
Majoritatea vede acest roman ca pe unul pornografic, greu digerabil, nefiind familiarizați cu acest tip de lectură sau, pur și simplu, îl citesc din punct de vedere psihanalitic, din perspectiva teoriei freudiene a fixației genitale. Abundând de idei revoluționare, pentru mine, romanul reprezintă o oglindire a realității unde omul, în cadrul unei relații fără limite, e supus alegerilor și unde are loc suprimarea, mutilarea și chiar umilirea celuilalt, pur și simplu o schemă cinică ce descrie iubirea în registru hipermodern: tandrețe, pasiune, perversitate, plictis, ură, degradare.
Marcând un șoc cultural, cartea a devenit un must read, mai ales după ce s-a bucurat de ecranizarea cel puțin la fel de celebră a lui Roman Polanski, care i-a avut în prim-plan pe Hugh Grant, Kristin Scott Thomas și Emmanuelle Seigner.
Recenzie semnată de Diana NICULESCU
