De 8 ori campion mondial la karate, autor al romanului “Răstingnit între cruci”, al unei cărți pentru copii ce prezintă viața lui Vlad Țepeș, dar și a trei cărți audio în lectura actorilor Marcel Iureș și Mircea Albulescu, absolvent al Facultății de Istorie a Universității Valahia. Un pasionat frenetic al personajului istoric Vlad Țepeș, Vasile Lupașc dorește reafirmarea acestuia prin povestea adevărată a vieții sale, iar acest obiectiv este foarte aproape de realizare: filmul Istorii despre Vlad Voievod Drăculea va fi lansat pe 24 septembrie, la Curtea Domnească.
Astăzi, ne oprim asupra scriitorului Vasile Lupașc și încercăm să aflăm și ce crede despre societatea românească actuală.
Rep: Cea mai mare satisfacție, dar si dezamăgire pe care vi-o oferă scrisul?
V.L.: Dezamăgiri nu sunt. Iar satisfacția cea mai mare nu ține de bani, de apreciere, ține de senzația pe care o ai când scrii. Din fericire, mi-au spus mai mulți cititori că au pățit la fel, că închid cartea și se miră că nu sunt în pădure sau la munte. Deci te absoarbe. Te absoarbe total. Eu nu-mi fac planul când scriu, mă așez la birou și ce-mi vine aia scriu. Și de multe ori sunt emoții foarte puternice, pentru că nu te așteptai să vezi ceea ce se întâmplă. Trecerea asta, în lumea lor, este cea mai mare satisfacție. E foarte intens.
Rep: Un sfat pentru tinerii pasionați de scris?
V.L.: Contează și ce scrii și dacă scrii cu inima. Dacă scrii, nu căuta o anumită metaforă, atunci pierzi imaginea. Lasă să curgă, spune povestea care pe tine te atinge. Dacă o să cauți o înșiruire de cuvinte, nu mai transmiți mai nimic. După ce ai scris povestea în sine și ți-a plăcut și te-a făcut și să plângi și să râzi, mai uită-te de cinci ori peste ea și poate vrei să schimbi ceva. Dar caută să transmiți o emoție, o poveste care contează.
Rep: Care carte a dumneavoastră vă este cea mai dragă?
V.L.: Cred că „Prin iadul tătarilor”; pentru că a fost și primul mare șoc pentru mine. „Prin iadul tătarilor” e o carte audio citită de domnul Marcel Iureș. Când am luat-o de la radio, n-am avut răbdare până acasă s-o ascult și mi-am pus-o la căști. Eram lângă Ateneu. M-am așezat pe bancă. Mi s-au tăiat picioarele pur și simplu. Forța actoricească a dânsului e incredibilă. Fiecare carte însă are pentru mine povestea ei. La primul volum din „Răstignit între cruci” mi s-a spus că nu o să vând niciun exemplar și era un risc. Un tiraj de carte costă bani multicei și nu știi dacă cineva o să o citească. În prima zi am vândut aproape 400 de exemplare și au fost, la leu, exact cât a costat tirajul. Asta am luat-o drept semn, „E bine”, mi-am spus.
Rep: Ce modele ați avut?
V.L.: În sport, modelul nostru era sistemul. Eram campioni la multiple sporturi și atunci nu aveai cum să vii din sistemul ăsta și să-ți fixezi un obiectiv mic. Ăsta era sistemul, un sistem foarte bun. Un sistem care m-a trimis de trei ori în cantonament fără să-mi ia un ban. Acum cine face sport? Cine are bani.
În scris, mie mi-au plăcut foarte mult cărțile lui Karl May, și Winnetou, și cele cu muschetari, și am făcut oarecum o combinație între ele, dar fără să-mi dau seama. Nu mai știu exact cine a spus „În artă totul e plagiat sau revoluție”, deci nu ai cum să nu semeni cu cineva. Dacă ești geniu, atunci da, poți inventa ceva.
Iar ca istoric nu cred că am un model. Ca istoric trebuie să fii cumpătat, să-ți studiezi izvoarele bine și să nu pui patimă. Am un principiu: să studiez nu ce au scris alți oameni, să studiez documentul întreg în sine. Și atunci te lămurești cu capul tău ce a fost.
Rep: În ce măsură, noi românii, ne cunoaștem trecutul – îl idealizăm, îl ignorăm sau îl 
cunoaștem superficial?
V.L.: E o problemă cu trecutul României. O problemă foarte mare. Pentru că trecutul României a fost fantastic. Dacă privești harta, țara noastră este cel mai bun loc de trăit: ape, munți etc. E clar că slavii au vrut să-l distrugă și nu au reușit. Asta duce la o concluzie simplă: românii au avut ceva special de au rezistat. Ca și istoric comunist, tinzi să exagerezi ce a fost bun.
După Revoluție, istoricii vin și spun: „Hai să demitizăm“, și ajung să exagereze ce a fost rău sau să nege ce a fost bun. Deci e foarte greu să ții o linie de mijloc. Eu încerc în cărțile mele să țin linia asta de mijloc, să iau documente și să mă țin de ele.
Rep: Care sunt cele mai pregnante probleme ale societății noastre și care ar fi măsurile care le-ar putea, într-adevăr, îndrepta?
V.L.: E foarte simplu cum redresezi o societate, numai că nimeni nu vrea, și tocmai acolo se lovește: îți trebuie învățământ, ordine și medicină. Și pe urmă, dacă tu ești sănătos, liniștit și vii educat din școală, aceea este societatea. Nu e o filozofie foarte grea.
Rep: Despre sistemul educațional românesc ce părere aveți?
V.L.: E praf. Și eu am fost profesor ani de zile. Avem câteva vârfuri, ici și colo, însă a fost decimat cu bună știință. Dacă o punem la modul delicat: „Cum e învățământul?” , „Foarte bun, dar…”. Nu, nu e foarte bun, dar… e prost. Hai să-l schimbăm în bine. Ce să ne mai ascundem după deget? Că avem noi inteligență nativă și mai câștigă copiii câteva olimpiade, astea sunt accidente. Sunt chestii în afara sistemului, îi pregătesc profesorii în școli sau acasă, nu e sistemul cel care îi produce.
Rep: Vă iubiți țara? Sunteți patriot?
V.L.: Dar cum să nu?! Și e o chestie naturală, nu e o chestie de paradă. Dar nu cred că naționalismul trebuie confundat cu extremismul, șovinismul sau ura față de alții. În Irlanda, de exemplu, patriotismul prespune automat „Ce proști sunt ceilalți”. La noi nu este așa. Probabil ați văzut, nouă ne plac foarte mult străinii. Patriotismul nostru mi se pare foarte decent și foarte normal. Și nu trebuie să confundăm România cu vremurile de azi ale României. România înseamnă mult mai mult decât criza asta de 25 de ani, mult mai mult.
Rep: Avem șanse să ieșim din criza asta?
V.L.: Sigur că da. Am ieșit mereu, din crize și mai rele. Am ieșit de sub fanarioți, de sub turci, când te așteptai mai puțin.
Interviu realizat de Mari Beșcucă
